am plecat de la ea cand primul autobuz 135 oprea in statia de gemeni. dimineata, iar in statie nu era urma de copil sau macar de vreun geamat care s-aduca pe lume copii. si nici gemeni; cartierul dormea spre trezire.
si de vreme ce-i vorba despre iubire, e ca viata - te poate intineri in cateva secunde, la fel cum in cateva ore te poate transforma in corespondetul batranului care-i aduce fetei fructe proaspete pentru ca-i asa draga, tanara si frumoasa, cu toata viata inainte.
trec prin dreptul unui liceu ce-mi aduce aminte de anii de napasare, petrecuti cu stomacul gol si inima tanara, la pas cu iubirea acelor zile. cladirea liceului pare asa de neinsemnata pe langa dimineata asta.
in noaptea ce trece m-am indragostit din nou de tine, asa cum se intampla de fiecare data cand te vad. si totul in jurul meu comploteaza, iar ideea asta cu complotul e-asa un cliseu ca nu-mi vine sa cred a crede. si totusi...
daca dormi pierzi acest complot. soferii autobuzelor care incetinesc cand te intalnesc, sperand sa faci semn ca vrei sa urci, vrand sa vorbeasca cu cineva despre ziua care-i asteapta. chelnerii din cafenele goale ce privesc la discovery channel cu interes. oamenii de la firmele de securitate care-si fac rondurile pe la punctele strategice si vor sa te convinga din priviri ca nu-s chiar asa de rai cum crezi. suflul vantului in micile intersectii ce poarta primele frunze de toamna.
merg parca pregatit sa plec intr-o vacanta prelungita fara stirea nimanui. e micul meu secret de la ora asta. si nu-mi dau seama cat de trist sunt de fapt. la fiecare pas distanta creste intre noi. luminile se dezvolta in intensitate si densitate. strazile se inunda usor de oameni si masini. toti grabiti spre munca din fiecare zi. altii abia se trezesc; in liniste auzi cate-un geam deschizandu-se, apoi lingurita amestecand cafeaua isteric. si aerul ce pleaca din camerele lor. la crepuscul miroase a somn si transpiratie de iubire. sau cel putin asa vreau sa cred. oricum, nu cred ca gresesc. in fiecare dimineata oamenii deschid fereastra, si toata energia pe care-au strans-o in timpul noptii scapa spre cer.
imi dau seama din nou ca nu-i distanta, ci timpul. calatoresc in timp, ma indepartez de noi, de tine. probabil acum dormi cel mai greu. ai asteptat mai devreme sa te parasesc, si somnoroasa cum erai ai incuiat usa, te-ai dezbracat de fusta hippie. te-ai invelit cu cearsaful, lasandu-l sa pluteasca peste tine, apoi ridicand picioarele incat de la genunchi in jos sa ramai dezvelita. nu traspiri, asa este. inca pot sa-ti fur formele cu privirea. cel putin din amintire. asa cum am facut-o toata noaptea, in timp ce fata din cafenea te tinea ocupata.
si stiu ce urmeaza. vremea se va raci. cerul va fi mai sus. norii vor pieri intr-un strat omogen si plumburiu. iar eu voi fi trist si puternic in fata atator maini de maini plimbandu-se pe strazi de sarbatorile ce vor urma.
acasa. dus rapid. si-mi pare rau pentru ca sebumul pielii tale nu-l mai am pe buze. apa rece, racoarea. becul de 40 de wati deasupra aragazului. cafeaua de pe foc. lingurita isterica din ceasca. fum, fum, fum, fumez din tigari. ma gandesc la tine. si totusi imi pare ca palma stanga a retinut un pic din parfumul tau.
oamenii se grabesc din nou. aud sandale ce vor sa prinda tramvaie. toamna - pantofii grabiti prin ploaie, iarna - zapada ce scartaie sub bocanci si ghete.
ar trebui sa incerc sa adorm. ma asteapta o zi grea - nu sunt insecta - o musca ce poate zbura si are zeci de ochi, ci un fel de om cu fericirea de-a fi trist si constient de asta. minunat mod de a ma ispiti sa fac ochi in ziua ce-mi dezleaga somnul. dar... poate o sa-ti placa, chiar daca nu-i vesel.
te sarut.
foto: stefan angelescu
homo fantomas
It takes a split of a second to kill a person or more, whether you pull a trigger, cut a throat or blow up a building. Coincidentially, it also takes a split of a second to...shoot a photograph. You probably don't see it, but there is one more reason to consider photography the most dangerous art in the universe. When you shoot, in that split of a second, you kill, not a person, but time itself. The camera thus becomes an instrument of destruction, far more powerful than anything we've ever seen. On the other hand, any sane person will tell you that time doesn't exist. It's a pure fantasy of ours and if this is true, then the question is, what or who the photographer kills. If the camera renders us as ghosts stuck in a matrix and the photographer kills an illusion, then we can safely say the photographer is only beholder of the Image, static Nature in motion, for just a split of a second. He is Homo Fantomas!
h0stile
h0stile
muie si sacaz///
de ce? pentru ca se poate///
De criza///
Cu ocazia "frigului" excesiv, revin la "faza zilei" (o secunda pozata dintre cele 86399 scurse inutil)